Istvan Kovacs (26 de ani), cel mai tânăr arbitru internațional din Europa, și-a petrecut Sărbătorile de iarnă alături de familie și prieteni, la Carei. Într-una dintre diminețile geroase ale acestui început de an, Istvan a acceptat provocarea ProSport de a ne dezvălui modul în care a ajuns arbitru, sacrificiile pe care ți le cere o astfel de meserie, dar și satisfacțiile ei.
De ce te-ai apucat de arbitraj? M-a forțat tata (râde). Eu am făcut fotbal de la 11 până la 14 ani. Atunci, în timpul unui turneu final, comentam deciziile arbitrilor alături de tatăl meu, care mi-a spus că nu ar strica să îmi încerc norocul în acest domeniu. Așa am făcut un curs de arbitraj, iar la 15 ani m-am apucat de această meserie.
Cum a fost debutul tău ca central? S-a petrecut la 15 ani și câteva luni, la un meci de Liga a V-a din județul Satu Mare (n.r. – Voința Lazuri – Unirea Pișcolt). În minutul 87, am acordat o lovitură liberă pentru oaspeți, iar jucătorul gazdelor care a faultat m-a înjurat. I-am acordat imediat cartonașul roșu, iar de acolo până la a se forma un meleu în jurul meu nu a fost decât un pas. În toată această nebunie, fratele celui eliminat, un jucător de 40 de ani și vreo 90 de kilograme (n.r. – Kovacs avea atunci doar 45 kg), a venit în fața mea și mi-a dat un cap în gură. Am căzut imediat și, timp de câteva minute, mi-am pierdut cunoștința. Când mi-am revenit, m-am ridicat și am fluierat finalul meciului.
Jucătorul care te-a lovit ce a pățit? A fost judecat de Comisia de Disciplină a AJF Satu Mare și a fost exclus din fotbal.
A alergat 14 kilometri la Bistrița – Timișoara
Cum faci să te menții mereu în formă? În fiecare zi fac două antrenamente. Fac alergare o oră și jumătate și apoi merg la sală, unde trag de fiare tot cam atât timp.
Cât aleargă un arbitru în timpul unui meci? Eu am măsurat distanța alergată la două meciuri din toamna anului trecut. La Gaz Metan cu Universitatea Craiova am alergat 11,5 kilometri, iar la meciul Bistrița – Timișoara, care a fost ceva mai alert, am alergat 14 kilometri. Se poate trăi doar din arbitraj? Categoric, nu. Cariera de arbitraj este destul de scurtă și, chiar dacă ești la un nivel ridicat, trebuie să mai faci ceva pe lângă pentru a putea trăi. Eu, când nu arbitrez, sunt profesor de educație fizică și sport la Colegiul Tehnic „Iuliu Maniu” din Carei, unde am cinci clase.
Cum e privită educația fizică de către tineri în ziua de azi? Copiii nu mai au nicio motivație să facă mișcare. Îi văd pe mulți că sunt sănătoși tun și vin la mine cu diverse scutiri medicale. Principala vină aici este a părinților, care nu realizează cât de mult pierde un copil sărind peste orele de educație fizică și mai ales nefăcând mișcare.
La un moment dat s-a discutat despre posibilitatea ca arbitrii să primească banii direct în cont și nu în plic. Tu cum preferi? Aș prefera să-i primesc în cont. E mai elegant așa.
Ce ai face dacă după un meci ai primi mai mulți bani decât e baremul? Aș returna diferența imediat.
Care e visul tău ca arbitru? Sper să ajung într-o bună zi la un turneu final de campionat european, mondial sau la jocurile olimpice. Ar fi ca un vis împlinit pentru mine.
„Unii jucători veneau beți la meciuri”
Nu te-a speriat această întâmplare? Nu, deloc! Chiar dacă eram un copil pe atunci, nu am renunțat. Dacă aș fi renunțat la arbitraj după doar un meci, lumea ar fi spus despre mine că sunt un laș. A fost până la urmă și o chestiune de orgoliu.
Cu ce alte incidente te-ai mai confruntat de-a lungul cariereiÂ? Bătăi nu am mai primit niciodată de atunci. Mi s-a întâmplat ca la unele meciuri din Liga a IV-a și a V-a, unii jucători să vină la meci beți. Îmi aduc aminte că un jucător mirosea de la cinci metri a băutură. De cum l-am simțit, i-am spus antrenorului să-l schimbe imediat, că altfel îi dau cartonaș roșu.
Au fost meciuri înaintea cărora ai fost solicitat să ajuți o echipă sau alta? Da. Acum șase ani, pe când eram la un meci de Liga a III-a. Înaintea jocului, a venit cineva la mine și mi-a spus că ei, care erau proaspăt promovați din Liga a IV-a, sunt învățați să fie ajutați la meciurile de acasă. Eu i-am tăiat-o rapid și i-am spus că acum erau în Liga a III-a și, mai mult, oricine ar fi fost, nu aș face așa ceva niciodată.
„La finalul Supercupei abia mă mai țineam pe picioare”
Care a fost primul meci ca central de mare importanță? În 2007 am fost desemnat să arbitrez la centru Supercupa dintre Dinamo și Rapid. Am primit vestea în timpul unei consfătuiri a arbitrilor de la Casa Fotbalului. Am rămas pur și simplu șocat când am auzit că eu voi arbitra un meci de o asemenea importanță, pe cel mai mare stadion din țară. Țin minte că i-am avut asistenți pe Nica și Onița, care m-au ajutat cu sfaturi și cu încurajări înainte de joc. Am dus meciul la bun sfârșit, dar în ultimele 10 minute (n.r. – jocul a fost decis după prelungiri și lovituri de la 11 metri) de-abia mă mai țineam pe picioare.
A fost vreun meci la finalul căruia să te caute vreun președinte sau vreun patron și să-ți reproșeze că i-ai defavorizat la o fază anume? Nu. Niciodată nu m-am întâlnit cu nimeni. Nici măcar pe Gigi Becali nu l-am văzut vreodată în realitate.
Te deranjează când lumea te înjură pe stadion? Nu. Dimpotrivă. Mă motivează. Chiar nu mă simt bine dacă nu sunt înjurat cel puțin o dată într-un meci. Vorbesc serios!
Ce jucători te-au impresionat cel mai multÂ? Alexa, Ionel Ganea, Dani Coman și Marius Constantin sunt jucători cu o personalitate puternică. Pe Ganea l-am și eliminat la primul meu meci din Liga I…
Nu ți-a fost teamă să-l elimini, să nu pățești precum Dorin Mudura? (râde) Nu. Chiar după ce i-am dat „roșu”, Ganea mi-a întins mâna și a ieșit calm de pe teren.
FOTO: CONSTANTIN MATEI
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER